torță închinată unei ode, sfărâmată

Ești suflet înalt,
coloană tăiată,

De ce privesc cu ochi și nu cu piatră ?

Biopoem

Mâinile noastre se despart
ca și un iris de stamine,
ca și o frunză de clorofilă,
pentru ca atunci când îmi atingi pâlpâirea stângă a pieptului
să nu simt că el îți dă furnicături,
ci că-mi asculți bătăile inimii,
numărându-le,
două câte două, câte două
ca să nască
nouă și nouă
cuvinte ce plouă.


[...] Fragmente

7/9

am avut șapte sau nouă vieți, câte are pisica,
dar atunci când ți-ai lipit gingia de a mea,
când ți-ai atașat buzele frunții mele
și răsuflarea ți-ai cronometrat-o cu pașii mei apăsați,
când glasul cuvintelor tale mi-a încălzit lobul urechii,
când mâinile tale de ceară s-au topit, scrâșnindu-mi oasele
și în multe alte întâmplări
Cu Tine,
le-am pierdut pe toate
și am rămas cu una
cea pe care o voi sfărâma în figuri geometrice
când voi încheia să scriu despre tine...
Spune-mi,
ce vei face cu triunghiul sufletului meu, cercul pătratl sânului meu stâng ?
Haide, promite-mi că le vei strânge la piept .