nu-ma-uita

Nu cred că mi se va schimba
privirea, singură.
Şi nici ochii nu-i voi ridica
mai mult.mai sus.
Cum nicio arcuire-a
buzelor înspre direcţia
soare, nu va citi o rază-n mine.
Nici plopul meu
nu-şi va schimba o rădăcină,
şi frunzele-i bătrane
au fost eterne uscături.
Şi singură,
o tâmplă-mi va zvâcni
cuvinte.
Şi, toate astea.
Nu-s nimic când
marea-şi
pierde valul,
soarele lumina.
Când se simte rece,
când te-mbraci in toamnă
şi in frig.

break down

Când se apucă
să tot plouă
a două
picături de rouă.
mi se-mbracă
veşmânt de toamnă nouă.
peste trupul meu,
unde
se coboară un zeu
ca peste-un ateu.
pentru că nu simte,
tot ce ştie minte.
Cu voce de soare,
îşi caută singur
o cărare,
pe care să fie şi el.
suflet, răsuflet,
ar vrea să fie zâmbet,
dar e scâncet.

Freckles in our eyes.

Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu de cee .

Mâinile ei pline de cute şi de infiniţi pistrui, câte unul pentru fiecare sărut al lui, se apropiau de ale lui mai încet, tot mai încet. Încerca să îl pupe pe obraz cu buzele care îi erau acum mici şi tremurânde.Sărutul pe buze, sărutul ăla după care majoritatea din noi ne afundăm capul în pernă, nu mai era pentru ei.Timpul îi învăţase că sărutul nu e decât o altă formă de nevoie şi au renunţat încet, încet la orice manifestare de genul. Pentru ei, iubirea era când el o ajuta să ducă spre casă punga cu zarzavaturi, când ea îi gătea sărmăluţe de Crăciun, când se uitau împreună la ‘Din dragoste, cu Mircea Radu’ şi el ofta când auzea cuvintele alea cu… ăă, ‘iubiţi-vă mult!’, când îşi masau picioarele încremenite de vreme, când el îi cumpăra o carte nouă de pe la anticariat.Ajunseseră să fie ca şi doi străini care împart acelaşi apartament micuţ, acelaşi pat, aceeaşi saltea tare si cu arcurile rupte.Se iubiseră mult în tinereţe , îşi amintesc bine asta. Se iubiseră şi după 20 de ani. Ţine minte zilele când ea pleca cu bicicleta spre piaţă şi el îi atingea cu vârful buzelor creştetul, avertizând-o ca pe un copil, să aibă grijă, ‘că sunt mulţi nebuni ce mâna pe străzi în zilele astea’.Erau prieteni, însă, mai presus de toate şi asta îi lega mai strâns şi cu atâtea noduri câţi pistrui pe mâinile lor.

Ema, mai ţii minte ?

E plin de soare şi de nori frumoso-neploioşi pe afară.

Simt că trece groaznic de greu ziua asta şi nu îmi dau seamă din ce cauză. Pare-se că nu sunt singură în cubul meu de-o cameră de plictiseală. Şi când mi se părea că deja m-am plictisit destul, hop şi o harţă proaspăt scoasă din cutie cu ai mei. Ne-am certat pe unul din puţinele motive care ne mai sunt în comun : banii, bineînţeles. Cică se face nu ştiu cum, că nu se mai găseşte pe niciunde factura/chitanţa de la abonamentul meu la Voda.suneteşiminute.fone pe luna aprilie. Dar face-se că eu cred că nu a plătit-o bunica, a să fii uitat şi ea săraca, că e bătrână şi o înţeleg, dar ea se jură că nu fură şi că n-are chitanţa-n gură.(asta deşi susţine sus şi tare că a plătit-o). Na, şi s-au trezit şi cei care mă au drept progenitură, după 3 ani şi ceva de abonament, că eu vorbesc prea mult la telefon şi cheltui, chipurile, prea mulţi bani pe co-mu-ni-ca-re.E, un rahat. Sper să le treacă până deseară, nu pentru că mi-aş dori insistent să co-mu-nic cu ei, dar ştiu că o să trebuiască să îi văd.

Stăteam ieri şi mă uitam la filme… şi mă tot gândeam la tâmpenii.Mi-am amintit nu mai ştiu în ce context de Legături bolnăvicioase.

Mă gândeam daca am/aveam probleme, pentru că şi deoarece … când eram mai mică, eram deseori atrasă de fete.Înclinaţia mea spre cealalta parte a frontierei nu mi se părea deloc întâmplătoare;bărbaţii mi se păreau nişte fiinţe scârboase, uram când tata o săruta pe mama, consideram siloase toate scenele din filme în care el este peste ea, se pupă apasat şi deschid gurile (Dumnezeu ştia de ce fac asta, nu am putut înţelege!), şi pe sub plapumă se vedea mişcare. Uram bărbaţii, mai pe scurt şi credeam că tata era îndrăgostit de mine pentru că mă pupa toata ziua.Mi se părea aşa muult mai drăguţ când ne ţineam de mâini, noi fetele, pe la grădiniţă, când ne ridicam rochiţele una alteia, când ne exploram cu degetele mici şi reci sânii ca să vedem care se observă mai tare prin tricouri, când ne pupam şi ne luam în braţe, când ne jucam de-a mama şi de-a tata, fără să avem nevoie de baieţi.

Ţin minte şi acum pasiunea mea pentru Karlota, fata uneia din educatoare. Era destul de urâţică şi uitându-mă acum la poze, mi se pare şi foarte vulgară.O iubeam însă în secret şi mă rugam să mai doarmă în patul de lângă mine, măcar câteodată. Mă simţeam atrasă de culoarea castanie a părului ei şi de hainele ei extrem de frumoase, după care tânjeam mereu.

Eram mică, blondă, cu creţuri mici şi frumoase şi cu ochii albaştri ca îngheţata de curacao.Când mă uit la poze, m-aş lua în braţe de una singură

.Mai aveam două prietene la bunica, la Tomnatic (ciudat nume al satului ăstuia, am aflat de-abia la 11-12 ani, că tomnatic poate veni de la toamnă şi cugetam spunându-mi mie însumi că sunt singura care ştie asta, că deţin un secret de importanţa pietrei filozofale pentru heripotăr şi că într-un fel, chiar s-ar potrivi numele cu locuitorii satului).Ţin minte că erau surori şi că cea mică purta numele cu puternice contaţii, Ema.Acum câteva zile îi găsisem hi5-ul şi m-am suprins din nou cu gusturile mele vulgare şi piţipongice din copilărie.Nu îmi amintesc decât că ne jucam cu nişte păpuşi care erau cât noi şi se mai întâmpla să mimăm acel act scârbos în care oamenii se săruta apăsat. Mi se face silă de mine însămi, dar mă gândesc la cel mai posibil lucru în circumstanţele noastre; ea a uitat totul despre mine, eu nu eram decât fata de la oraş care venea câteodata pe acolo şi ne povestea cum că ea ar avea acasă un televizor unde cică s-ar prinde un post cu muzică ce se numeşte MeTeVe şi unul cu nişte filme într-o limbă ce ar semăna cu a noastră şi în care toţi se numesc miguel, jose armando sau fernanda.Cred că (vorba vine, nu ştiu dacă e exprimarea potrivită) pasiunea mea pentru ea a rămas scrisă pe pietrele de râu ale trecutului şi este acum îngropată pe undeva prin mâl.

-După cum probabil vor fi şi preocupările mele până mâine-

Mă gândeam (am observat că folosesc deseori, când scriu, verbul ăsta, hihi) odată, uitându-mă cu Denis cum apune soarele de prin copaci (e aşa un lucru frumos să urmăreşti apusul, mi-am dat seama de asta vara trecută; până atunci nu încercasem niciodată să privesc cum apune soarele) să îi spun şi lui asta, simţeam nevoia aia de a îmi pune gândurile pe masă, cum îşi asumă un condamnat acuzaţiile.Dar mi-a fost că mă va considera şi mai ciudată decât mă consideră deja, mi-a căzut aiurea să îi zic asta.

Acum că mă gândesc, analizând o grămada de alte comportamente infantile, îmi dau seama că nu e un lucru aşa ciudat.(şi acum o paranteză mare .Mi-a zis mama ieri de fiica naşă-mii că ridicase cuţitul la maică-sa, pentru că îi ascunsese afurisiţii aia de căţeluşi de la realfaraegalmagazinbanal, căci nu mai avea loc să doarmă în pat de ei.M-a lăsat indiferentă situaţia la început, dar apoi am început să realizez că eu eram un caz vesel şi că, pâna la urmă, toata ciudăţenia mea infantilă era mult mai fericită, într-un fel. Da, nu era tocmai normal, însă oricât de departe de vârsta mea şi de orientările noastre normale, copilăriile mele, căci aşa le numesc acum, aveau o sursă nobilă. În orice formă ai lua-o şi oricui, în orice situaţie s-ar manifesta, nu e o ciumă, nu e demenţă şi nici revoltă asupra destinului, e naturalmente iubire; pentru oricine şi oricând ar fi ea.)
Închizând paranteza, mă duc să cumpăr nu-ştiu-ce mamei, că are musafiri.
10 mai, ziua cu limonadă şi cuburi de gheaţă, zi de rece la 27 de grade celsius.
2009 de ani de la prima numărătoare
Rece şi lipsita de heterosexualitate in copilarie,

teodora cu litera mica, caci se simte rusinata.

biscuiţi de-ăia ieftini, lasă !

ştiu că faptul că am făcut alt blog şi ca nu îl voi face atât de public nu înseamnă că mă voi ţine de el. Şi ştiu că mă chinui ca naiba să reuşesc să scriu cu diactrice. Nu am să scriu în niciun alt scop decât ăla de a nu uita, futu-i, tot ce mi se întamplă! Nu mă interesează nici să sune bine, nici să placă, nici să atragă un nou bookmark între ăia care nu au ce face şi pescuiesc detalii intime din post-urile bloggerilor.

Ah, şi stau aici şi fac pe Dostoievski, iertata-i fie memoria, spunând că scriu, dar nu vreau să o pasez şi lumii, când, în subsubconştient (sau în conştientul modest), asta facem cu toţii. Că nimeni nu şi-ar face blog, dacă ăsta nu ar fi câta foarte public. Că aşa, ia-te, dragă piţipoancă şi stimate cocalar şi scrie-ţi pă yahoo mail, salvează-ţi romanul adolescentei cu unghii cu gel sau romanul unui gigolo miop la drafts, astfel etalându-ţi modestia cu privinţă la talentele tale într-ale literaturii.

Am renunţat de vreo 2 ani, parcă, căci memoria mă lasă cu o piatră în spate, la ideea de a mă apuca zi şi noapte de citit şi de scris, până când simt, aidoma lui Eliade, că mi-am sacrificat totul pentru literatura şi ca altfel o să rămână dacă nu scrierile mele de copilă cu halucinaţii, atunci faptul că mi-am dat viaţa pentru a intra în cercul oamenilor pe care merită să îi ţii minte, sau cel puţin să le treci numele într-o agendă. Asta în speranţa că poate va ajunge cândva, cumva, cineva şi poţi să îi zici portarul blocului tău , “ Mă, eu cu ăsta am dat mâna, mă ! Suntem prieteni, pfoai... la c.. curea !”Nu, dragă editor de post-uri, nu mai vreau asta. Este prea tragic să îţi doreşti aşa ceva, iar halucinaţile mele s-au transformat în vise în care dorm şi vorbesc toată ziua doar cu pernele mele, cu aşternuturile mele şi cu ale< naibii cărţi care stau pe lângă pat zile întregi, pentru că tot încep altele. Am devenit modestă, blogule. Îmi doresc un pahar de limonadă şi o cafea şi... nişte biscuiţi de-aia ieftini, pe care îi iubesc.În esenţa mea, sunt o materialistă. Dar cred că... uite, odata cu a noastră drastică şi lungă criză financiară, mi-am redus cerinţele.Am renunţat la a plânge (la propriu) după iPod-ul pe care l-am pierdut şi fără de care fiecare zi e şi mai tâmpită. Uneori, iubesc mai mult obiectele decât oamenii, şi nu mi se pare ceva neobişnuit.

Mă voi îndepărta de monitor şi orice altă formă de scris, mă voi îmbraca şi mă voi duce afară să ma întâlnesc cu Denis; conştiinţa mă roagă să fiu suficient de bine dispusa încât să nu mai îi fac zile urâte. E ciudat, fir-ar el !ştiu că mă iubeşte şi poate... hai, nu!
error, error, ended!.
7 mai, ziua cu biscuiţi şi cafea. 2009 de înfloriri de lămâi de la primul ceas.
Devotată şi serioasă,

trăind (sau nu),

Udrescu Teodora Nimic