Plăcere?

Când știi că ceva îți face plăcere, dar te aduce pe o treaptă mai joasă a existenței tale, ca om, ca relație între tine, ca individ, și tine, ca spirit, o faci sau nu ? Chiar dacă știi că nimeni nu trebuie să afle, fiind tu însuși conștient că mare rău nu îți face, o faci?... cu riscul de a isca un război între ale tale principii, al tău respect de sine și materia, fizicul, care ne consumă zi de zi ?
E ca și cum ai ști că nu trebuie să mai mănânci o ciocolată pentru că știi că nu îți face bine, că ești alergic sau așa mai deparde, dar totuși o mănânci pentru că e prea bună și ți-e prea poftă .
Nu știu dacă e cel mai bun exemplu. Poate nu îl consider suficient de potrivit, deoarece și eu fac asta. O bună ciocolată sau mai-știu-eu-ce chestie dulce nu m-a lăsat indiferentă niciodată. Nu prea mă pot abține, și recunosc asta.Știu că ar trebui să dau jos o grămadă de kilograme, dar mănânc în continuare ciocolată.
Dar nu e ăsta genul de exemplu pe care aș fi vrut să îl dau.E vorba de acele chestii pe care le facem pentru că pur și simplu ne fac să ne simțim mai bine. Fizic, sau poate și spiritual.

Pentru mine, lucrurile se împart în trei : bune, rele și ce consider eu.Pentru mine altceva nu există și mi se pare că a te lăsa pradă tentațiilor fizice, plăcerilor de scurtă durată este absolut înjositor. Nu mi se pare că exista plăcere ale cărei porniri să nu poată fi înfrânate.Pentru mine, ceva făcut, e făcut, fie că știu numai eu, fie că știe toată lumea.Eu mă simt lașă, umilită, când cedez unor tentații care nu sunt de natură spirtuală. Voi ști mereu că s-a întâmplat și asta nu îmi va da pace.
Conștiința ocupă, poate, unul din locurile fruntașe în viața mea.Conștiință, principii, morală.Alcătuiesc un fel de algoritm care îmi ghidează comportamentul și reacțiile la tot ceea ce vine din exterior.Materia e materie, iar sacrul e sacru.Toți știm că rațiunea este ceea ce ne deosebește de animale.Dar pe lângă rațiune, pe care o consider a fi un concept destul de general, nu e cumva, cuprins în ea, și faptul că nu acționăm după impulsurile fizice? Că etica ( sau, mă rog, lipsa ei în mai mare sau mai mică măsură) ne dictează cum să ne comportăm și că abilitatea de a analiza faptele, de a gândi, este cea care ne face să ne abținem de la a acționa din pur instinct, pentru pura noastră (doar a noastră) plăcere? ( sau bunăstare) [deja prea multe paranteze]
Oare asta e ceea ce ne deosebește de ființele necuvântătoare? sau nu ?