mă dor ambii umeri și mi-e greu să-mi închid pleoapele. iau o piatră și o azvârlu peste ele, peste amândouă. cum amândouă, cum deodată ? nu știu. se închid doar în acea fracțiune de secundă în care are loc un contact direct, pentru a-și proteja vederea( ar fi prea mult să-mi pierd vederea de la vârsta asta, nu-i așa? plus că nu văd orbirea ca împlinirea vieții, că nu sunt miniaturist turc), ca mai apoi să se deschidă din nou și să clipească în întuneric.
îmi apăs mâinile peste ele, cu cea mai mare forță de care sunt capabile. simt imediat mici furnicături care mă forțează să le îndepărtez de ochi - de la gene, în mod sigur. na, și acum ? ce fac ?
tu nu vrei să-mi umpli timpul, somnul nu vine nici el? ce fac cu toate miile de secunde ?