biscuiţi de-ăia ieftini, lasă !

ştiu că faptul că am făcut alt blog şi ca nu îl voi face atât de public nu înseamnă că mă voi ţine de el. Şi ştiu că mă chinui ca naiba să reuşesc să scriu cu diactrice. Nu am să scriu în niciun alt scop decât ăla de a nu uita, futu-i, tot ce mi se întamplă! Nu mă interesează nici să sune bine, nici să placă, nici să atragă un nou bookmark între ăia care nu au ce face şi pescuiesc detalii intime din post-urile bloggerilor.

Ah, şi stau aici şi fac pe Dostoievski, iertata-i fie memoria, spunând că scriu, dar nu vreau să o pasez şi lumii, când, în subsubconştient (sau în conştientul modest), asta facem cu toţii. Că nimeni nu şi-ar face blog, dacă ăsta nu ar fi câta foarte public. Că aşa, ia-te, dragă piţipoancă şi stimate cocalar şi scrie-ţi pă yahoo mail, salvează-ţi romanul adolescentei cu unghii cu gel sau romanul unui gigolo miop la drafts, astfel etalându-ţi modestia cu privinţă la talentele tale într-ale literaturii.

Am renunţat de vreo 2 ani, parcă, căci memoria mă lasă cu o piatră în spate, la ideea de a mă apuca zi şi noapte de citit şi de scris, până când simt, aidoma lui Eliade, că mi-am sacrificat totul pentru literatura şi ca altfel o să rămână dacă nu scrierile mele de copilă cu halucinaţii, atunci faptul că mi-am dat viaţa pentru a intra în cercul oamenilor pe care merită să îi ţii minte, sau cel puţin să le treci numele într-o agendă. Asta în speranţa că poate va ajunge cândva, cumva, cineva şi poţi să îi zici portarul blocului tău , “ Mă, eu cu ăsta am dat mâna, mă ! Suntem prieteni, pfoai... la c.. curea !”Nu, dragă editor de post-uri, nu mai vreau asta. Este prea tragic să îţi doreşti aşa ceva, iar halucinaţile mele s-au transformat în vise în care dorm şi vorbesc toată ziua doar cu pernele mele, cu aşternuturile mele şi cu ale< naibii cărţi care stau pe lângă pat zile întregi, pentru că tot încep altele. Am devenit modestă, blogule. Îmi doresc un pahar de limonadă şi o cafea şi... nişte biscuiţi de-aia ieftini, pe care îi iubesc.În esenţa mea, sunt o materialistă. Dar cred că... uite, odata cu a noastră drastică şi lungă criză financiară, mi-am redus cerinţele.Am renunţat la a plânge (la propriu) după iPod-ul pe care l-am pierdut şi fără de care fiecare zi e şi mai tâmpită. Uneori, iubesc mai mult obiectele decât oamenii, şi nu mi se pare ceva neobişnuit.

Mă voi îndepărta de monitor şi orice altă formă de scris, mă voi îmbraca şi mă voi duce afară să ma întâlnesc cu Denis; conştiinţa mă roagă să fiu suficient de bine dispusa încât să nu mai îi fac zile urâte. E ciudat, fir-ar el !ştiu că mă iubeşte şi poate... hai, nu!
error, error, ended!.
7 mai, ziua cu biscuiţi şi cafea. 2009 de înfloriri de lămâi de la primul ceas.
Devotată şi serioasă,

trăind (sau nu),

Udrescu Teodora Nimic